Era odată o caravană lungă, care înainta alene prin deșert. Oameni, copii, bătrâni, toți călare pe cămile. Mergeau deja de multe zile printre dunele de nisip, sub soarele arzător și în zăpușeala fierbinte, și numai seara puteau să rasufle mai ușor, când soarele cobora după linia orizontului, iar pe cerul nopții ieșea luna. Atunci, se adunau cu toții în jurul focului, iar după ce mâncau și beau din proviziile de drum, bătrânul tribului se pornea a spune povești.
- Înțeleptule, ne zici istoria pe care ne-ai promis-o? Cea cu clepsidra din oază? întrebau copiii în cor.
Bătrânul-înțelept se așeză încet pe covorul așternut pe nisip și începu să desfacă încet o portocală. Cresta coaja lucioasă de sus în jos, de jur-împrejur, atingând portocala ușor cu cuțitul, ca și cum îi era teamă să nu o rănească.
- Înțeleptuleee! Ne zici o dată povestea? deveneau copiii nerăbdători.
Bătrânul le zâmbea pe sub mustăți și continua tacticos să curețe fructul portocaliu. Desfăcea încet bucățile de coajă crestate, de sus în jos, ca pe niște petale de floare, până ce din mijloc răsărea miezul rotund, ca un soare. Apoi, curăța ușor vinele albe care înveleau fructul într-o plasă fină, ca și cum ar fi fost un văl subțire de mătase.
- Înțeleptuleee! … Ne dai și nouă o feliuță de portocală? înghițeau copiii în sec. Și-apoi vrem să ne spui istoria clepsidrei...
Și iar zâmbea în barbă bătrânul - înțelept. Privea atent la portocala ce ședea semeață pe petalele de coajă, precum o statuie, așteptând parcă să fie desfăcută bucată cu bucată. Cu degetele sale prelungi, bătrânul începu atunci să separe feliile zemoase, cu grijă să nu le rupă din miez. Copiii priveau portocala cu ochii mari și plescăiau încet din buze, uitând cu totul de povestea promisă. Bătrânul îi privi pe rând și se porni a împărți pofticioșilor feliile de portocală.
- Mmm, ce dulce este!
- A mea e cam... acruță!
- Nu aveți dreptate! A mea e și dulce, și zemoasă!
Copiii se repezeau să mai prindă câte o feliuță din deliciosul fruct, însă curând, portocala fu cu totul mâncată.
- Ei, copii? Cum vi s-a părut portocala? A meritat așteptarea? îi întrebă înțeleptul.
- Da! Ne-ai făcut așa o poftă pe când o desfăceai, că o mâncam cu ochii! spuse un băiat mai dolofan.
- Așa e! spuse și o fetiță drăguță, cu ochii lucitori ca stelele nopții.
- Atunci veți înțelege și istoria cu clepsidra din oază… Căci cu cât se scurge mai încet nisipul din clepsidră, cu atâta așteptăm mai tare să ajungem la capăt, în oază. Și tot ce este mai bine să facem, este să avem răbdare și să ne bucurăm vederea, mirosul și gustul de tot ce întâlnim până ajungem la oază. Așa cum portocala vi s-a părut ba dulce, ba acruță, ba zemoasă, tot așa, călătoria până la oază poate fi frumoasă, istovitoare sau chiar minunată! Totul depinde de felul în care gândim fiecare… Ați priceput tâlcul, copii? îi mângâie bătrânul pe creștet.
Copiii îl priveau cuminți pe înțelept, iar flăcările focului le dansau pe fețișoarele rotunde.
Bătrânul surâse și se aplecă spre desagă, scoțând la iveală încă o portocală.
- Și-acum, ce ziceți să mai desfacem una până ajungem la Oaza de Prospețime?
- Și să vedem cum ne bucurăm de noua noastră călătorie?
- Daaaaa!
0765 254 556
